Îmi va fi dor de EL, de 2010... De la bun început ştiam...ştiam că va fi cel care mă va schimba, îmi va schimba cursul vieţii. A fost un an care mi-a adus de toate şi bune şi mai puţin bune. A fost cel care m-a făcut să cad, dar şi m-a învăţat să mă ridic. A fost cel care m-a învăţat să plîng de fericire, să strig şi să cînt disperarea. M-a învăţat, m-a răsfăţat, m-a sfătuit şi a fost alături de mine, în orice clipă... Mi-a dăruit ceea ce căutam de foarte mult timp, mi-a dăruit prieteni noi, mi i-a furat pe cei de o zi şi mi i-a înapoiat pe cei vechi...
Acest an mi-a adus în dar ceea ce nu mi-a adus 10 ani împreună...dragostea, prietenia şi încrederea în ziua de mîine. Mi-a dăruit speranţa şi credinţa în forţele proprii. Am crescut odată cu el, m-a făcut mai puternică şi mai matură. Acum privesc în urma mea cu zîmbet şi merg înainte cu lacrimi de fericire, fiindcă a adunat amintiri ce nu se vor uita. A fost şi va rămîne mereu cel mai reuşit an, cel mai cuminte şi totodată cel mai zbuciumat. El, mai colorat ca marea...
2010, îmi va fi dor de tine...te păstrez în suflet, şi-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dăruit. Graţie ţie m-am recompus, m-am regăsit... Sunt cea de altădată, sunt ceea ce am vrut să fiu...şi asta doar datorită ţie.
Iată că şi iarna a poposit pe colinele moldave, mult aşteptatele sărbători deja bat la uşă. A rămas încă foarte puţin şi 2010 ne dă din băsmăluţă, mimînd un zîmbet sarcastic. Da, încă un an ne mai spune pa, iar noi aşa şi rămînem doar cu ele, speranţele. Anul 2010 a fost unul care ne-a adus roade bogate în ale mass media, căci în doar cîteva clipe au apărut primele televiziuni de ştiri, doar într-un an au răsărit atîtea vedete, ca ciupercile după ploaie. Noi posturi de radio, noi publicaţii periodice. Ah! arta e lungă, păcat că viaţa e scurtă. Mă întreb, o Moldovă atît de mică, ca un sîmbure de măr verde pe globul pămîntesc şi atîtea televiziuni,cum de încap ele, oare ? Pentru ce atîtea bătăi de cap?
Anul a fost milostiv în ale informării, dar zgîrcit în ale înţelepciunii. 2010 nu a schimbat nimc în sufletele noastre, cursa de şoareci continuă, continuăm să trăim în două lumi paralele, ba mai mult poporul s-a divizat în buni şi răi, în zîne şi balauri. Nici în casa politicii, nici în cea a economiei fata babei nu a făcut ordine, am înţeles de ce. Avem nevoi de o Cenuşăreasă, cu siguranţă aceasta va crea o curăţenie lucie. Of! Unde-o fi ea?...
În această tristă şi apăsătoare priveleşte îmi este dor de Moş Crăciun. Vreau să vină el, să mi-o aducă pe Cenuşăreasa sau măcar pe fata moşnegului. Vreau să-l rog să ne dăruiască o viaţă mai bună, un viitor mai prosper, să transforme promisiunile deşarte ale actorilor politici în ceva adevărat,în ceea ce corespunde realităţii. Îmi doresc ca moşul să ne dăruiască bomboana fericirii şi a adevărului, ciocolata poporului mulţumit şi a deputaţilor oneşti, miniştrilor care ard pentru binele oamenilor.Îmi doresc dint toată inima mea ca Modova să numai fie ţara contrastelor nici chiar ţara minunilor, dar a credinţei, onestităţii şi demnităţii.
Peste cîteva zile păşim într-un an nou. Cu siguranţă va fi un an deosebit...iarăşi se vor face prognoze optimiste şi se va promite marea şi sarea şi iarăşi omul simplu, mai zis alegător va fi pus în capul mesei cu acelaşi cinism propriu doar clasei politice. Deaceea îl oblig pe Moş Crăciun să mai treacă şi pe la noi, pe la moldoveni, căci se pare că de ceva timp ne-a uitat, ne-a pierdut prin lumea mare.
Sărbatorile de iarnă au învăluit din totdeauna lumea într-o feerie de poveste, fermecătoare; au împlinit vise şi au dat naştere unor noi speranţe, iar Moşulică a fost mereu un personaj de nelipsit în istoria acestor sarbatori, dar se pare că şi aici mai există excepţii şi anomalii. În pofida acestora, eu nu încetez să mai cred…Cred în existenţa lui chiar dacă sunt un spiriduş trecut de copilărie, cred în el şi mai cred că Moşul cu adevărat va schimba moldovenii şi Moldova.
Despre filmul Mr. Noobody s-au spus vrute şi nevrute. Regizorul acestuia, belgianul Jaco Van Dormael, a muncit la el aproape nouă ani. S-au investit o grămadă de bani,sperîndu-se la o victorie, la festivalurile de la Viena şi Cannes, însă planul de acasă cu acel de la piaţă nu a coincis nici de această dată. Apropo, criticii şi-au îndeplinit misiunea din plin …criticînd filmul în modul cel mai drastic. Degeaba, se pare că nu l-au înţeles.
Aşadar,care este taina acestui film? De ce este considerat cel mai minunat film din istoria filmelor de avangardă ? Imaginaţia lui Van Dormael e de nedescris.Cu toate că, această imaginaţie nu a găsit răspunsul celor întîmplate mai devreme (cu alte cuvinte finalul filmului nu confirmă acest fapt), dar ceea ce se întîmplă sau ceea ce urmează a fi. Să luăm ca exemplu, însăşi personajul principal-Nemo Noobody ( jucat cu talent de Jared Leto în tinereţe, Toby Regbo în adolescenţă, Thomas Byrn în copilărie)născut în anul 1974 pînă în anul 2092. Ba nu, el de fapt a murit?
Pe parcursul filmului încerci împreună cu bătrînul Nemo să-ţi aminteşti întreaga viaţă. Încă de la naştere se ştia că Nemo era deosebit. Precum spunea el însăşi: Cînd îngerii dăruiau copiilor sărutul uitării, pentru ca ei să uite ceea ce a fost în cer, ei m-au omis, deaceea eu ţin minte totul.
Nemo singur şi-a ales părinţii. Evident, că nu dintr-o simplă întîmplare. Iată, el împlineşte 9 ani. Ce se întîmplă în timpul acestei vîrste? Noi alegem, (de fapt, după idee, această alegere nu are loc nici pe departe la 9 ani). Ce are Nemo? O familie destrămată şi aici el trebuie să facă alegerea-să plece cu mama sa în alt oraş sau să rămînă cu tatăl său. Ce alege, Nemo? Anume aici începe toată confuzia.Totodată, pe tot parcursul filmului încerci împreună cu Nemo să înţelegi sensul vieţii sale. Vei pleca şi pe Marte (Da, da pe acel Marte), aaaaa şi încă în lumea clovnilor,unde nu există nici o explicaţie.
O mulţime de lucruri simple la prima vedere, dar totodată atît de complicate se ivesc în acest film,una dintre ele este întîmplarea... despre importanţa acesteia, cum într-o singură clipă,întîmplarea poate să-ţi schimbe cursul vieţii, să-ţi întoarcă viaţa cu picioarele în sus. A doua temă este alegerea. Cît de semnificativă este alegerea,două alegeri-două destine. Totul este posibil, pînă cînd nu am făcut alegerea.
Un film senzaţional, fiecare secvenţă e o mică capodoperă. Mr. Noobody este însăşi oglinda vieţii. Trebuie să-l vizionezi, cu toate că nu garantez înţelegerea deplină a acestuia, dar garantez acea dorinţă de a schimba ceva în viaţa ta.
S-ar putea să ai o soră care nu este născută de mama ta. De ceva timp mă gîndesc să scriu despre EA şi nu pentru că vreau să umplu foaia albă cu cerneală sau să mai adaug ceva la postări, ci pentru că nu pot să nu scriu despre EA... Vreau să dau cărţile pe faţă,iar cînd vorbesc de această persoană cuvinetele vin de la sine, de parcă ar juca un vals al sufletului. Da, scriu despre EA...Sora mea. Este fiica surorii mamei mele, adică verişoara mea, dar nu pot să-i spun verişoară, cînd am realizat că valorează mai mult decît atît.
În viaţă am avut ocazia să întîlnesc mulţi oameni minunaţi ce au jucat un rol semnificativ în formarea mea, printre ei au fost şi buni, ba chiar şi mai puţin buni,dar fiecare şi-a avut rolul său în acest scenariu. EA se înscrie printre Cei mai iubiţi dintre pămînteni jucîndu-şi rolul său de zeiţă şi în filmuleţul meu. Poartă un nume vechi, ebraic ,de graţie, favoare şi milă... Anna. Pe bune aceste cuvinte o caracterizează întocmai, căci sufletu-i inundat de bunăvoinţă şi grandoare. Este cel mai dualist caracter pe care l-am întîlnit vreodată, dar şi cel mai frumos. Este sinteza a Bine şi Adevăr, Frumuseţe şi Gratitudine. Am făcut cunoştinţă cu Anna mai îndeaproape acum trei ani în urmă...dar parcă era mai ieri, atunci cînd venisem la Chişinău, atunci cînd începusem o viaţă nouă. Anume în acea clipă, a fost cea care mi-a insuflat încrederea şi speranţa în ziua de mîine, m-a învăţat multe, căci eu naiva de mine nu aveam idee de multe lucruri pe lumea asta. Acum nu mai ştiu ce mă făceam eu fără EA în mica capitală.
Deşi în curînd va împlini 24 de ani a reuşit să realizeze multe şi asta se datorează faptului că inima îi bate în ritmul dragostei şi a credinţei. Credeam de la început că personalitatea ei e prea complexă pentru a fi înţeleasă, dar în curînd găsisem o explicaţie, ca Anna nu a fost, nu este şi nu va fi nimeni, e unică. A intrat în viaţa mea ca un iepuraş de lumină, e însăşi lumina soarelui, e acel ceva ce-mi încălzeşte sufletul, este miracolul de care am nevoie, este Înger, Soare şi Lumină. De doi ani este plecată în Elveţia, de doi ani numai împărţim aceeaşi odaie şi aceeaşi bucăţică de pîine. Este greu fără ea, numai are cine îmi da sfaturi în ale modei, numai are cine mă verifica dacă am mîncat sau nu, numai am cu cine privi un film, copleşit de zîmbete şi comentarii. E greu fără soră, e greu fără soare şi lumină. Nu aş schimba-o nici pe o sută de prietene, căci adevărul şi dreptatea e de neînlocuit. Noroc de skype, căci el acum este unica noastră salvare.
Îi mulţumesc EI pentru că este sora mea, îi mulţumesc pentru că este Înger, Soare şi Lumină. De ce? Pentru că EA este unică. Pentru că eu o iubesc deoarece EA mă iubeşte şi o respect pentru că există.
Autor:George Coşbuc Poezia de mai sus mi-a schimbat cursul vieţii şi nu pentru că sunt mamă în realitate, ci pentru că sunt mamă atunci cînd o recit. O trăiesc, o simt cu adevărat ! Cu patru ani în urmă am îndrăgit-o, am trăit-o pe scena liceului din satul natal şi din acel moment a rămas zugrăvită în sufletul meu.
Iată că a trecut şi mult aşteptata zi de 28 noiembrie,zi care după unii era catalogată drept că va fi una crucială pentru întreaga istorie a plaiului mioritic, după alţii, însă considerată a fi o zi obişnuită cu vînt şi soare comandat. Spre fericirea tuturora,s-a finisat campania electorală devenită deja, istorie. Partidele politice şi candidaţii independenţi aruncaţi de la început, unii fermi convinşi în victoria finală, alţii timizi şi îndoielnici că vor prinde un fotoliu în viitorul legislativ, în marea învolburată ce se numea electorala 2010.Lansările în campanie, unele cu surle şi trîmbiţe, altele fără mare tam-tam, ca să nu zic ascunse de ochii alegătorilor, au fost date uitării şi asta pentru că această zi crucială nu a mai hotărît nimic. Alegerile parlamentare din 28 noiembrie nu au pus punct crizei politice, cu care se confruntă Republica Moldova de o habă de vreme. Ba mai mult, forfota şi agitaţia persistă şi în continuare, unul mai dihai ca altul, acestea fiind cap de afiş.
La moment veştile sunt proaste pentru cei 60 la sută de alegători care au votat pentru Evropa, întrucît se observă din ce în ce mai mult că, Alianţa pentru Integrarea Europeană se pare că şi-a uitat rădăcinile. Democraţii au sugerat de mai multe ori că vor negocia cu pardidul comuniştilor, totodată, Vladimir Voronin într-un interviu pentru o publicaţie moscovită nu a ezitat să-l numească pe Filat, regele contrabandiştilor, pe Ghimpu pacient la spitalul de nebuni şi anume în acest context domnul Voronin a declarat mare şi tare, că unica alianţă posibilă o vede cu Partidul Democrat. Ei, în acest caz Lupuchor riscă să devină un al doilea Roşca şi acesta are şanse mari, căci Lupul blana îşi schimbă, dar năravul ba. În acelaşi timp la orizont se mai iveşte o altă anomalie, sîmbătă a sosit la Chişinău, Serghei Narîşkin, şeful administraţiei de la Kremlin care a avut o întrevedere mai întîi cu Marian Lupu, ca a doua zi să se întîlnaescă cu preşedintele interimar Mihai Ghimpu, dar şi cu liderul comunist, Vladimir Voronin. Ei,ce diagnoză să mai fie şi asta? Simplu, e o diagnoză a unei boli cronice, întrucît devine limpede presiunea Moscovei asupra anumitor cercuri influente din Chişinău.
Aşadar un scenariu cît de cît se iţeşte de după cortină, adică PLDM împreună cu PL dau din basmăluţă partidului democrat care se vrea aruncat în braţele comuniştilor, spre a dansa un cel mai frumos tangou. Curios însă, conform primei bombe informaţionale din lume detonată săptămîna trecută, WikiLeakes, în 2009,Voronin a oferit 10 milioane de dolari pentru al cumpăra pe Lupu, acum cu siguranţă în joc sunt puşi la bătaie o sumă şi mai frumuşică. Da, da devine de acum nu numai cel mai frumos, dar şi cel mai scump tangou...
Pînă la urmă, pe moldoveanul nostru nu-l interesează cine şi cu cine se va uni, cum vor împarte politicienii, milioanele, el îşi doreşte cu adevărat un viitor mai bun, o viaţă prosperă, iar ăştia care s-au înhămat cu atîtea promisiuni să fie buni şi să le respecte. Alegerile au trecut, incertitudinea persistă,iar moldoveanul din nou a rămas de-a boul, UE se pare că va rămîne doar pe hîrtie şi vom putea pune cruce drumurilor noi, pensiilor majorate şi salariilor decente, Adio! vis roz! Oricum, să nu pierdem speranţa căci, pînă la urmă cine şi cu cine se va uni, rămîne încă de văzut, dar una este clar în timpul apropiat vom afla cît de sinceri şi cît de adevăraţi au fost politicienii noştri în relaţiile cu alegătorii.
S-ar părea că tema alegerilor anticipate ar trebui să fie din nou cap de afiş, dar nu-mi se ridică şi nu-mi scrie peniţa să fac zarvă pe un subiect depăşit de bunul-simţ. Ceea ce se întîmplă la Chişinău este nici mai mult, nici mai puţin, o ruşine naţională, ucigător de dulce pentru unii- protagoniştii spectacolului demn de scamatorii rîsului-plînsului, care şi-au pus mîinile în cap şi s-au făcut de rîsul găinilor, căci numai aceată ţară deţine cele mai bune creiere din lume , iar în candela tot arde o lumină cît un sîmbure de mac . Dar, ce mai la deal- la vale azi minciuna stă cu regele la masă să lăsăm, dar aceste alegeri şi zădarnica expediţiei în căutarea unei vieţi de poveste . Usca-s-ar izvoarele toate şi marea ! că pînă la urmă tot ce se face în orăşelul de pe cinci coline se înscrie de minune în scenariul guvernării- acolo unde lumea este împărţită în „ai noştri” şi în „ai voştri”, căci numai într-o ţară a minunilor unde s-au multiplicat averile, dar s-au redus considerabil valorile, un înger tot se roagă, iar demonul tot doarme şi visează.
Azi sunt inundată de emoţii, iar gîndu-mi fuge departe, căci încă un an ne mai spune „Adios”, iar noi rămînem ca întotdeauna de căruţă. Dacă există cu adevărat optimism fără graniţe, indiferenţă emblematică şi autolimitare pînă la limită căci oricum toată albina îşi apără căscioara şi hrana lor apoi toate acestea se întruchipează de minune în Ţara Zimbrului. Nu există se pare, pe lume popor care în mileniul trei, permite să fie furat şi minţit de bună voie, nu există ţară în care să bîntuie, ba chiar să se promoveze prostia omenească.
Oare, cum a trecut pentru mîndra ţară, anul 2010?. Mi-e peste poate să v-o spun, dar anul a adus roade bogate, în schimb nu ne-a adus înţelepciunea proprie acestui popor, care de atît amar de vreme dormitează, cum a spus cîndva poetul Andrei Mureşanu „somnul cel de moarte”. Ceea ce se întîmplă azi, vrînd-nevrînd, te face să-ţi aduci aminte de un cîntec foarte popular înaintea instaurării decorului de doliu a Uniunii Sovietice, care, puţin actualizat, ar răsuna c-am astfel: „Naş adresne dom i ne uliţa, Naş adres...Evropeiskii Soiuz”.Am continuat să trăim în două lumi ca două linii paralele, una plină de veselie, copii fericiţi, tineri satisfăcuţi de guvernare, bugetari fără probleme, miniştri care ard pentru binele oamenilor şi alta- bîntuită de săracie, trădare, corupţie, alegeri anticipate, ură, copii şi bătrîni lăsaţi în voia sorţii, pedagogi săraci, şomeri fără ziua de mîine, sate pustiite... Republica Moldova este ca nimeni alta, un adevărat colţişor de rai,e ca un paradis în care cei mici au despre cei mari acest obicei de pier fără judeţ, fără vină şi fără samă,în care mulţimea trăieşte în bunăstare şi armonie, după cunoscutul principiu: „după mine, potopul !”Ar fi bine să nu ne mai prefacem că-i bine şi frumos atunci cînd sufletul doare şi inima sîngerează .
O, Doamne, ai milă de ochii rugători !căci numai vreau maţe fripte şi coate goale, vreau multă minte, căci dacă mintea ar creşte pe toate cărările ar culege-o şi măgarii, vreau linişte şi pace pentru oamenii sfinţii cei mai drepţi viteji.
Îmi doresc din toată inima ca lumea asta mică să aibă parte de un ocean de sănătate, un munte de noroc, un camion cu bani şi un sincer La Mulţi Ani !!!
Omul nostru întotdeauna a avut frică de cineva sau de ceva – de boală, de hazarduri, de comuniști, de democraţi, de ruși, de nemţi, de turci, de soacră, de soţie, de drobul de sare, de mintea prostului, de câini vagabonzi…, ba chiar de prea multă liniște și pace. Acum frica cea mare sunt… alegerile . Unii așteaptă cu sufletul la gură data de 28 noiembrie și consideră că în cazul dacă nu vor cîştiga democraţii, „îi capeţ” cu noi.
Alegerile se lasă aşteptate, deşi, personal, am luat toate măsurile pentru a redresa situaţia. Ultima mea ispravă, în acest sens,a constat în, dobîndirea cererei-minuni de a putea vota în Chişinău. Mi-am trezit primăria din localitatea natală, rudele, familia ca într-un fericit final (pentru unii) să aflu că se poate trăi şi vota şi fără cererea-care în scurt timp şi-a pierdut imunitatea de minune.
Zile încordate şi la Chişinău. Capitala Basarabiei mişună de stabilitate, campanie electorală, testări-stresări, şi pregătiri pentru iarnă. Chiar dacă în această poveste tristă lumii nu le prea este a „alegeri-sărbătoare” , trebuie de scrîşnit din dinţi, de strîns cureaua şi de amintit că noi, moldovenii dau chişca la toţi cînd este vorba de turnat vin şi de mîncat găluşte. Faptul că organismul născut mort pe nume, nu mai merită astfel de sacrificii, dar aceasta pare să nu mai conteze cînd pe cîntar este pusă cinstea şi onoarea celei mai sărace ţări din Evropa.
Zile de cumpănă şi în sînul Alianţei pentru Integrare Europeană, cu părere de rău socoteala de acasă nu întotdeauna se potriveşte cu cea de la tîrg, adică voturile cu pricina sunt aidoma cioroiului de pe gard şi năluca alegerilor parlamentare anticipate se conturează din ce în ce mai mult...
Fantoma alegerilor bîntuie peste colinele blînde ale Moldovei, lumea se vaietă, studenţii din unele instituţii se bucură, zile de coşmar şi nu ai scăpare. Perioadă frumoasă şi bogată, liniştită şi fericită doar în satele moldoveneşti. Bunăoară în unele raioane oamenii nu mai pot de haraşo, nunţi peste nunţi. Peste tot doar cîntece şi zîmbete pînă la urechi, dar vine postul, sobrietate vă rog!. Democraţii şi liberalii încă nu au dovedit să distrugă ceea ce au făcut comuniştii în cadrul proiectului Satul Moldovenesc. Sătenii nu ştiu ce să mai facă de bine - să stea acasă, pe lejeanca încălzită de gaze naturale sau să facă o plimbare pe drumurile renovate în ultimii şapte ani, să meargă la un spectacol la club sau să coboare totuşi în biblioteca amenajată în fundul beciului pentru a-şi îneca bucuria cu o carte două de tulburel. Cei mai avantajaţi azi, însă sunt pensionarii de la ţară. Spre deosebire de semenii lor din capitală, aceştia trăiesc ca în sînul lui Dumnezeu, numai că nu înţeleg acest lucru-apă cît doreşti, iar plimbatul pe uliţă este gratis. Sănătate să fie...
Dar să revenim la ale noastre, poate că această fantomă a stabilităţii s-a înradăcinat adînc în inima patriei noastre, pentru că sentimentul de frică este completat, la mulţi dintre noi, cu alte cusururi devenite proverbiale. De altfel, făţărnicia şi demagogia, cinismul şi iresponsabilitatea soră cu ipocrizia nu sunt proprii numai clasei politice, dar şi simplilor cetăţeni, potenţialilor alegători. Cu părere de rău, acest flagel ne macină din interior şi nu ne permite să intrăm şi noi în cohorta popoarelor care nu sunt deficitare la capitolul onoare şi demnitate. Preferăm să scîncim şi să căutăm cauze şi ţapi ispăşitori în toate problemele şi nu prea ne aplecăm urechea la propria lume interioară, care poate, în multe situaţii, să ne scoată la liman. Prea ne-am închis în sine asemenea unui melc care nu mai iesă din căsucioara sa, suntem prea indiferenţi, am devenit mai răutăcioşi nu numai faţă de aproapele nostru, dar faţă de sine însuşi. Minciuna şi perfidia c-am a pus stăpînire pe sufletele noastre. Şi pe urmă ne mai supărăm că acei care seamănă vânt culeg furtună… Să lăsăm toate aceste năluci de o parte şi să fim mai responsabili faţă de viitorul nostru şi al copiilor noştri, căci o viaţă avem şi Măria Sa, trebuie trăită onest şi demn.
Ce este cultura? Există mai multe explicaţii-definiţii ce-i aparţin acestei zeiţe, căci pînă la urmă cultura nu e un talent, e o dobîndire, curiozitatea spiritului în setea de a învăţa şi de a înţelege, şi aici apare “întrebarea întrebătoare”, oare moldoveanul nostru are cultură?, or în capul mesei stă cocoţată, incultura?
Mari bătăi de cap mi-a făcut această cultură-incultură, dar pînă la urmă „alea iacta est-zarurile au fost aruncate”. În ţara minunilor gusturile şi culorile nu se discută. La noi cultura nu e o zeiţă-victorie ci mai mult seamănă cu o babă care de ceva timp tot se chinuieşte să întinerească. Oare unde- o fi elixirul tinereţii pe care ni l-a prognozat Nostradamus?
Nu trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem că unii moldoveni nu au nici un fel de cultură, basarabenii au unele clişee, dar pînă la urmă ce popor nu le are? De multe ori, chiar şi străinii, în unele momente comparaţi cu moldovenii, pot fi calificaţi drept inculţi, dar nu la aceasta vroiam să ajung. Se întîmplă ceva grav în societate . Guvernul cel bun şi primarul cel rău au avut şi alte priorităţi decît cartea, cultura în general. Nu întîmplător cele mai mici bugete se alocă la cultură, iar în fruntea Ministerului Culturii (paradox) sunt numiţi oameni fără cultură care luptă împotriva culturii, căci vulturul nu prinde muşti. Bunăoară, ce se face cu Teatrul Naţional, unde s-a mai văzut, unde s-a mai auzit ca într-un teatru fie el naţional, municipal sau raional să existe casino-o lume în desfrîu. Dacă e să vorbim de centrele de cultură din Moldova, atunci ar fi de adăugat că şuieră vîntul, iar actorii plîng de frig şi singurătate. Ieri au fost credinţă simplă-însă sinceră, adîncă, azi crezu-n tine e doar o stîncă.
Astăzi chipul romantic al unei tinere cu o carte în mînă nu mai este la modă, căci imediat s-ar auzi glasuri străine: „Of, şi botanika asta!”. Cartea rămîne a fi un atribut al retardaţilor, celor care nu au noroc în viaţa asta. Trăim într-o lume grăbită, într-o lume uiatată, care s-a pierdut pe sine însăşi, care şi-a pierdut sufletul, depozitîndu-şi cultura undeva în spaţiul întunericului. Am uitat de valori, prea mult am cultivat mituri false ce numai pun preţ pe demnitate şi curaj.
Ce face acum moldoveanul nostru? Frecventează barururi-Bar-dac-uri , discoteci şi restaurante, căci cluburile de noapte sunt azi la putere, după cum suţin unii:”Ne trăim viaţa, ne distrăm”. Capitala a devenit oraşul buticurilor şi chioşcurilor de ţigări. Iar în această istorioară nu prea are valoare vorba scriitorului:”Un cap înţelept se află deseori pe umerii unui tînăr”. Păcat că unii dintre noi am acceptat această cursă de şoareci şi luptăm cu morile de vînt.
Continuăm să trăim în două lumi paralele: una plină de veselie, oameni culţi, tineri botanici, teatre fericite, cluburi şi biblioteci onorate cîndva de Caravana Culturii şi alta: bîntuită de sărăcie-lucie, trădare, calomnie, artişti lăsaţi în voia sorţii, pedagogi săraci şi medici atraşi în mreaja scandalurilor, alcoolici şi cerşetori, oameni fără ziua de mîine... Republica Moldova este, ca nimeni alta, ţara contrastelor, un adevărat colţişor de rai, în care cetăţenii trăiesc după principiul după mine potopul.
Ce mai la deal la vale, să dăm cărţile pe faţă, astăzi o piesă de teatru, o simplă carte, demult numai reprezintă acel vis roz, e doar o tristă şi apăsătoare priveleşte. Să fim, însă vigilenţi, lăsînd cutia pandorei-televizorul în favoarea a cîtorva pagini de carte, să uităm pe o clipă de Bar-Dac, făcînd ordine în suflet şi la noi acasă. Să nu ne mai prefacem că-i bine şi frumos atunci cîn sufletul doare şi inima sîngerează, şi de ce nu?, să nu permitem cuiva să ne asemene cu animalul care a dat nume anului 2010. Barba nu te face filosof, astfel destramă odată şi odată acest pavilion al canceroşilor, chiar dacă calea spre sacre coeure e lungă...
Creaţia lui Gheorghe Zamfir-o înălţare spre tot ceea ce este mai frumos şi sfînt. Dor, lacrimi, fericire şi dragoste, toate îmbinate graţios în ceea ce trebuie să păstrăm, căci e al nostru, ne reprezintă, e suflet de român.
Lacrimi, emoţii, purificare…
Sfîrşit de toamnă, soarele trufaş abia de se zărea de după nourii reci, vîntul şiret dansa un dulce tangou cu păru-mi umed de atîta frig şi tristeţe. O zi obişnuită şi totuşi atît de străină pentru mine,întrucît îmi era foarte greu să ma împrietenesc cu El- frigul. Căutam nedumerită agenda ascunsă undeva prin poşetă, pentru a mă informa la ce eveniment trebuie să fiu prezentă la sfîrşitul acestei zile de toamnă. “ 21 noiembrie,ora 18.00 Concert, Gheorghe Zamfir, Filarmonica Naţională” Vedeam notat cu litere de tipar pe prima pagină a agendei. Dintr-o clipă a fugit şi singurătatea şi tristeţea, am alungat frigul din lumea mea, eram fericită ca un copil, pentru că era anume acea zi şi urma să pec la un concert de zile mari, un concert cu Regele Naiului, Gheorghe Zamfir.
Mi-am telefonat prietena, am invitat-o să mergem împreună la concert, fără ezitare a acceptat, astfel după ce mi-am pus rochia de seară, am alergat spre suflet şi frumuseţe. Mi-am întîlnit colegii în faţa Filarmonicii Naţionale „Serghei Luncheivici”,mereu aşa precum îi ştiu veseli, frumoşi la suflet şi la chip. Chiar de la intrare am fost întîmpinaţi de Svetlana Bivol şi Marian Stîrcea-acei oameni gingaşi şi binevoitori asemeni unor flori molipsitor înfloritoare. Odată ce am păşit pe acest teritoriu am observat că foarte multă lume a venit la Gheorghe Zamfir,întreg Chişinăul aştepta acest concert. Iată-ne în sală, aşezaţi fiecare în locul său, aşteptînd cu nerăbdare acel sunet care nu va muri niciodată, acel sunet care trăieşte în sufletul fiecărui român, sunetul lui Gheorghe Zamfir. „Doamne! uite că apare în faţa noastră” îmbrăcat în negru cu faţa blîndă, ochii gingaşi ce scînteiau de dragoste şi dor,”Parcă ar fi chipul bunicului , E însăşi bunicul !”am exclamat eu atunci.
Cînd punea buza pe nai, devinea alt om, cînta cu sufletul, nu cu gura. Emoţii şi lacrimi ne-a provocat muzica lui Gheorghe Zamfir, de îndată am înţeles că acest concert va deveni o lacrimă a nesfîrşitului, regele naiului lăcrimînd după ce a cîntat „Doina”purtîndu-ne prin istoria noastră, prin istoria românilor. Concertul susţinut de Gheorghe Zamfir, acompaniat de Orchestra Iurie Borş, a devenit o repetiţie generală pentru un război frumos ce urma să fie purtat pentru victoria spiritului românesc România şi Basarabia, împreună la Milano şi Paris. După cum s-a exprimat chiar Gheorghe Zamfir: „Este o victorie a naiului românesc, este o victorie a cîntecului românesc, a tradiţiilor noastre”
La final, Gheorghe Zamfir nu a ezitat să spună: „De 20 de ani vă iubesc ca un nebun!” După această confesiune şi după un concert pe măsură, sala arhiplină a aplaudat minute în şir în picioare. Cu lacrimi în ochi,o doamnă mi-a spus: „La un moment dat, chiar spuneam acum la final...Doamne, mie îmi pare rău că am doar două mîini, pentru că, să fi a vut zece, cu zece odată aş fi aplaudat”
Toţi am înţeles că suntem definiţi prin Gheorghe Zamfir, concertul său a fiind un prilej de regenerare, o altă respiraţie, întreg publicul s-a simţit conectat la tot ceea ce se întîmpla pe scenă. Regele naiului a provocat acea emoţie a purificării, recitalul său, putînd fiind comparat cu o călatorie. Fiecare concert de-al său e ca un miracol, în care el se presupune ca Demiurgul. Şi de această dată Gheorghe Zamfir ajutat de naiul său a redat acel sentiment al eternităţii. Cu sufletul copleşit de emoţii şi sentimente am revenit acasă, din nou îndrăgostiţi de muzica naiului.
21 noiembrie, zi pe care o voi păstra în memorie pentru totdeauna. Lacrimi, emoţii, purificare…
Încă o dovadă că moldovenii noştri sunt cei mai creativi şi cei mai buni!
Un film despre realitatea noastră, un scurt metraj cu accente dramatice, străbătude de un lirism obsedant. Un film actual mai ales, astăzi.
"Dacă eşti la primărie, Poţi trăi doar din furat, Toată lumea ştie asta Că primarul e-un..."
"Om mai bun în tot raionul, Nu găseşti cît vei căta, Dar primarul nostru-i unu, Doar cu dînsul vom vota"
Uneori simt cum ceva din lumea de ieri mă răpeşte. Simt cum o mînă din trecut îmi ia gîndul şi-l duce undeva departe. Îmi e de ajuns să ascult o piesă mai veche şi sunt copleşită de amintiri. E o amintire, mai simplu nu poate fi. Oricum sunt şi voi rămîne prizoniera trecutului, chiar dacă trăiesc cu prezentul şi îmi visez viitorul.
Amintirea...cum sună de nostalgic!
Amintirea...cum sună de trist şi frumos! E ca o lanternă ce-mi luminează urmele de pe pereţii tunelului ce se numeşte viaţă. E un zeu ce-mi readuce în viaţă din împărăţia lui Hades zile demult uitate. Ea, doare, însufleţeşte...Dar fără gustul ei dulce-amărui nu aş mai fi ceea ce sunt azi.
Cromatică, inteligenţă şi imaginaţie la expoziţia artistului Dimitrie Peicev. Cele 26 opere de pictură, fie natură statică, fie Ea-femeia sunt pline de o nestăvilită vibraţie, în toate se simte pulsaţia vieţii. Cu tuşe energice şi fracturate, ele reprezintă în spaţiul basarabean o individualitate inconfundabilă. Oamenii care şi-au lăsat grijile şi nevoile pe cîteva clipe şi au venit la Peicev au intrat într-o lume a vieţii, au ascultat şoapta tăcerii.
Inserţii Arhetipale-Tudor Zbarnea 12-31octombrie
Expoziţia “Inserţii Arhetipale”- o fineţe vădit cerebrală, un spectacol cu accente dramatice, străbătute de un lirism obsedant. Emoţiile,căldura din ochii oamenilor care admirau opera lui Zbîrnea exprima plăcerea şi armonia sufletească. Admirînd pictura cunoscutului artist plastic, îţi dai seama că întreaga sa operă se întegrează în circuitul valoric romanesc, fiind un bun mesager a ceea ce vine de dincolo de Prut. Ion Hadîrcă, prezent la deschiderea expoziţiei a caracterizat opera artistului ca un destin, o fiinţă, o inimă, un tremur de suflet.
Valentina Rusu-Ciobanu 13-30 octombrie
O expresie a creativităţii umane, o lume a clipei astfel mi-a rămas în memorie vernisajul expoziţiei personale a artistului plastic Valentina Rusu-Ciobanu, organizat cu ocazia aniversării a 90-a a pictoriţei. Creaţia artistei se remarcă atît prin mijloacele sale expresive, considerate de critici neconveţionale, inovatoare, cît şi printr-o profundă notă poetică. La eveniment au participat critici de artă, artişti plastici, scriitori, diplomaţi, dar şi numeroşi admiratori ai picturilor semnate de Valentina Rusu-Ciobanu, care au venit cu un mesaj de felicitare şi mulţumire pentru întreaga galerie de lucrări de artă pictate de-a lungul timpului.
Theodor Kiriacoff şi contemporanii săi
Originalitatea gîndirii plastice la expoziţia Theodor Kiriacoff şi contemporanii săi m-a determinat să descopăr o lume nouă, o lume a episodului. Expoziţia a reunit 72 de operă de pictură, scenografie, grafică ilustraţie de carte din partrimoniul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei. Am admirat lucrări create de contemporanii acestuia: Alexandru Plămădeală, Auguste Baillyare , Elizabeth Ivanov, Natalia Bragaila etc., reflectînd în operele acestora frumuseţea şi sinceritatea creaţiei, universalismul valorilor umane. Am depăşit rama şi m-am regăsit într-un joc de culoare, formă şi lumină printr-o nouă poetică a imaginii.
Tu care-ai trecut prin cîmpia trupului meu
Inundat de-o explozie verde-
Parcă mi l-ai fi semănat mereu
Cu ghicitori, cu proverbe...
Cu ce-aş mai putea răspunde la toate
Cînd nu mai eşti, cînd te-ai dus?
În iarna care vine-sunt alb precum o carte
Cu-atîtea file fără de răspuns.
Ca orbul lăsat în pădure,
Dibuind drumul după coaja copacilor,
M-anin de-o speranţă ori de-o iluzie
Ca viţa de catargul haracilor!
Primăvara mea va fi a aşteptărilor
Orelor cu multă lumină-
Pe sub bolta de-azur, de peste largul mărilor
Păsările-ndrăgostite au să vină!
Respirînd îndoielile, spulberînd erorile,
Verdele-n glii o să-şi poarte candorile
Pe unde-ai mai fost, pe unde ai trecut-
Verdele-a porni de la început!
Ar fi multe de analizat şi de adăugat, dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult spune de la sine multe şi nu cere comentarii: "Pentru mine România înseamnă că am avut un tată şi o mamă" Toţi ne regăsim în ceea ce a scris şi a lăsat în urma sa...oare de ce?
Am învăţat că indiferent cît de mult suferi, Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta… Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească,tot ce poţi face este să fii o persoană iubită… Am învaţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă ! Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul… depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu contează ce ai în viaţă cp pe cine ai. Am învăţat că te descurci şi ţi-e folosit farmecul circa 15 minute. După accea, însă, ar fii bine să ştii ceva. Am învăţat că nu trebiue să să te compari cu ceea ce pot alţii să facă mai bine, ci contează ceea ce poţi să faci tu. Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ce pot să fac eu pentru a rezolva. Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe. Am învăţat că trebiue să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde; s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi. Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi. Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe. Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate. Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău. Am învăţat că prietenia adevărată continua să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată. Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul. Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebiue să-l ierţi pentru asta. Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii ; câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi. Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii. Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc. Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale. Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit. Am învăţat că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung departe în viaţă. Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc. Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei putea găsi puterea de a-l ajuta. Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul, pot linişti durerile sufleteşti. Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede… Am învaţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile. Am învăţat să iubesc ca să pot să fiu iubit.
O nostalgie şi un dor nebun mi-a trezit această piesă, amintiri şi mii de sentimente.Cît de mult îmi este dor de ai mei...TATA, MAMA - fiinţele cele mai scumpe, dragi sufletului meu. Astăzi, numai simt dorul de liceu, doar setea de casă, părinţi mă macină, astfel încît las totul baltă şi plec ACASĂ...
De mult timp îmi doream să vizitez cele mai frumoase locuri din Moldova , căci atîtea minunăţii avem încît nici nu ne dăm seama de ele. Mereu căutăm frumosul în altă parte, străinul apreciindu-l, iar ceea ce este al nostru, cu mare părere de rău îl dăm uitării, îl aşezăm acolo, într-un loc al nimănui. Într-o zi de toamnă, atunci cînd cerul se împînzea cu nori, iar soarele se ascundea, trufaş după aceştia, atunci cînd grijile toamnei purta lumea prin cîmp din zori pîna în noapte,noi, un grup de studenţi alături de minunatele noastre profesoare doamna Antonina Sîrbu şi Mariana Toacă am organizat o excursie de neuitat la cele mai sfinte locuri de la noi de acasă şi anume la mănăstirile din codrii Călăraşului-Hîrbovăţ, Răciula, Frumoasa şi Hîrjauca.
Plin de emoţii, entuziasmaţi de tot ceea ce ne aşteaptă am pornit la drum, spre Călăraşi. De la început părea că timpul nu va ţine cu noi, însă în scurt timp, cerul se înseninase, şi Doamne! ce frumos era, nici un strop de nor, doar cer limpede şi albastru... ca un vis de vară. De parcă ar fi fost o binecuvîntare, o binecuvîntare a Celui de Sus pentru noi, cei care înaintam stîngagi, naivi şi sfioşi spre “Casa Domnului”. Înainte de a ajunge la prima mănăstire, Răciula, doamna Antonina ne-a istorisit din viaţa grea a acesteia, de la ea am aflat că de numele mănăstirii Răciula sunt legate numeroase istorii, mai ales din perioada comunistă, pe atunci fiind un adevărat centru de rezistenţă anticomunistă. Astăzi este aşezămînt de maici, unde ţinuta pentru femei se respectă cu stricteţe:fusta şi acoperirea de cap sunt obligatorii. Astfel fiecare dintre fete şi-a pus broboada pe cap şi-a luat fusta şi astfel am păşit în lumea Celui de Sus, trecînd printr-o uliţă cu numele Sfintei Maria. Mănăstirea are două biserici care datează din veacul al XIX-lea, noi am intrat în biserica de iarnă, în care se face inchinare marelui Ierarh Nicolae, întrucît biserica mare este în proces de renovare. Miros de tămîie, miros de rugăciune şi linişte sufletească- ca o taină care se luminează numai în evidenţa trăirii, acestea au fost primele simţiri odată ce am deschis uşa spre EL. Am aprins lumînări, am sărutat icoane, ne-am rugat pentu iertarea păcatele noastre şi pentru viaţa de mai departe. Măicuţa care ne-a dat lumînări a fost destul de drăguţă cu noi şi acum încă îmi apare în faţă chipul ei angelic, ochii ei ce emanau lumină vie şi totodată îmi păreau atît de umezi, oare să fi plîns? Posibil Măicuţa se roagă plîngînd, cu lacrimi şi rugi către Dumnezeu. Cîtă frumuseţe, cîtă gingăşie în Casa Ta Doamne !
După mănăstirea Răciula am vizitat şi muzeul Casa Părintească din satul Palanca, am făcut cunoştinţă cu Tatiana Popa, stăpîna muzeului o femeie deosebită cu un suflet mare. De la ea am aflat multe lucruri interesante, ne-a istorisit din viaţa părinţilor ei şi a muzeului, ne-a povestit despre tradiţiile de cîndva, prezentîndu-ne atîte lucruri frumoase realizate cu stăruinţă, talent şi răbdare. Am rămas minunaţi de ceea ce am văzut la muzeu, mie îndeosebi mi-a adus aminte de bunicul meu, de aceeaşi prispă din curtea sa, de salcîmul de la poartă ce înflorea în fiece primăvară şi ascundea poveştile din bătrîni. Amintirile te copleşesc,emoţiile te domină şi inima începe a bate în ritm de dans, la Casa Părintească. Bisericuţa de lemn,merele, nucile, învîrtita dulce şi căluţul care colinda liber prin curte îmi vor rămîne în memorie pentru totdeauna.
Împlinite ne-am luat rămas bun de la Casa Părintească, înaintînd spre mănăstirea Hîrbovăţ, aici am simţit o răceală sufletească, vorba aspră a călugărului m-a uimit, unele fete au rămas nedumerite, chiar. Pînă la urmă Dumnezeu e acelaşi indiferent unde nu te-ai duce, astfel să nu uităm că în orice locaş sfînt fie ea biserică, fie ea mănăstire omul se înalţă la ceruri înfăţişîndu-se înaintea Domnului spre a vorbi cu EL şi astfel cerul se coboară pe pămînt. Această răceală a trecut repede, căci soarele a fost cu noi şi la celelate două mănăstiri Hîrjauca şi Frumoasa. La Hîrjauca am ascultat de poveţele unui bun părinte care ne-a vorbit atît de frumos despre viaţă şi despre importanţa rugăciunii-hrana zilnică a sufletului. La Frumoasa am avut marele noroc să ascultăm rugăciunea de seară, preotul ne-a miruit şi ne-a binecuvîntat. După aceasta,am admirat muzeul mănăstirii, în dar am primit mere şi poamă. Impresionaţi şi entuziasmaţi, am reveni la Chişinău şi chiar dacă oboseala încerca să pună stăpînire pe noi, rămîneam împliniţi sufleteşte, copleşiţi de o pace sufletească cu gîndul la Dumnezeu.
Frumosul salvează lumea... Elena Spinei este imaginea ideală a unei femei, care gîndeşte pentru popor, întru tradiţie şi cultură. Locuitoare a satului Bădiceni mai numită şi “Florăreasa satului “se retrage în sine, ajutată de credinţa în valorile etice, în ceea ce este frumos şi sfînt. Dragostea faţă de neam, copii şi nepoţi a determinat-o pe dumneaei să îndrăgească munca unei adevărate femei şi anume cusutul, ţesutul, tricotarea, croşetarea şi brodarea. A crescut în dragoste prin contemplaţie şi credinţă în Dumnezeu. Elena Spinei, care şi-a pus talentul la treabă întru bucuria noastră a tuturor, pe lîngă talent posedă o hărnicie de invidiat şi este cutreierată de sentimente, de năzuinţe sacre, fiind vocaţia nobleţei şi a frumuseţii interioare. -Multstimată doamnă Elena Spinei, de cînd aţi început a croşeta?
-Am început a croşeta de mic copil, de la primul contact cu firul de aţă, care a fost un adevărat iniţiatic. Această legătură a devenit pentru mine un legămînt, adică un destin. Îmi pare că dragostea pentru croşetare mi-a fost hărăzită. La 6 anişori, dejat tricotam, chiar am tricotat o şalincă de lînă pentru o mătuşă de a mea, care a şi fost prima mea lucrare. -Din cîte ştiu dvs după profesie sunteţi contabil, atunci de unde aţi moştenit acest talent?
-Mama a fost cea care mi-a altoit dragostea faţă de acest talent Daria Raneta-o femeie cu o credinţă sufletească deosebită, omenia şi bunătatea domneau în inima ei, am învăţat de la ea totul şi de aceea îi sunt recunăscătore pentru totdeauna. Pentru mine ea fost întruchiparea îngerului pe pămînt. Talentul, darul ei de la Dumnezeu cu drag l-am moştenit şi eu. -Ce semnifică pentru dvs această vocaţie?
-E totul, e însăşi viaţa mea, fără ea m-aş simţi pustiită. Eu cred că ceea ce faci cu dăruire şi dragoste de sine este cel mai important pentru un om, chiar dacă este şi uşor şi destul de greu în acelaşi timp. Pentru că nu toate lucrările propriu zise sunt puse mai mult la cîntar, ci anume ceea ce transmiţii prin aceste lucrări. Cred că fiecare dintre noi este o sculptură nedesevîrşită. Putem realiza însutit mai mult decît o facem E nevoie doar de ceva mai multă încredere în noi, în sine şi nu în ultimul rînd în Dumnezeu. Astfel ceea ce fac eu o fac din inimă şi aceasta devine pentru mine totul. -Aţi participat la vreo expoziţie?
-Da, am participat şi la expoziţii organizate la noi în sat la Bădiceni, am chiar lucrări expuse în muzeul satului, dar am participat şi în raion la astfel de manifestaţii chiar şi în republică, la Edineţ, la Chişinău am fost invitată. Am ocupat locuri de frunte, acordîndu-mi diploma de gr.I pentru cea mai bună expoziţie a meşterilor populari cu prilejul diverselor manifestaţii, inclusiv şi cu ziua Naţională a Vinului, de asemenea am primit diplomă pentru participare la Expoziţia-Tîrg Internaţională Specializată Edizia X jubiliară şi la alte diverse expoziţii. - Cu ce vă ocupaţi în afară de aceasta?
-Iubesc să-mi petre timpul liber în sînul naturii, îngrijind de flori dragi sufletului meu, am foarte multe flori şi le iubesc ca ochii din cap, îmi place să scriu poezii şi scriu numai atunci cînd simt nevoia să spun ceva. Inspiraţia este oricînd ceva spontan. - De unde această dragoste pentru a scrie poezii?
- Bănuiesc că-i din marea dragoste de viaţă pe care am moştenit-o de la părinţi şi bunei. Mi-aş dori viaţă lungă să reuşesc să le scriu pe toate, tot ce mi-am depozitat în suflet de baştină, neam, copii şi nepoţi. Vreau să le trec prin mine, ameţindu-te de frumuseţe. -La ce lucraţi în prezent?
- Am de finisat nişte lucrări ca de exemplu, feţe de masă, diverse broderii, însă mă încîntă şi ideea de acroşeta şi Cetatea Soroca vreau numaidecît să realizez această lucrare. În principiu, în mintea mea apar multe idei şi fac tot imposibilul pentru a le realiza. -Care este visul dvs?
- Visez la o viaţă mai bună pentru fiecare dintre noi, doresc ca bunătatea, omenia, sinceritatea să domnească în sufletul şi inima omului. Să fie pace în lume, iar frumosul să salveze acest pămînt.
Acest film mi-a atins sufletul, mi-a schibmat cursul vieţii. Este filmul la care plîng ori de cîte ori îl revăd. E cel mai frumos, e cel mai puternic, pentru că este unicul care mă apropie de EL-Cerul şi EA-Marea...
Стоишь на берегу и чувствуешь соленый запах ветра, что веет с моря И веришь, что свободен ты и жизнь лишь началась
И губы жжёт подруги поцелуй пропитанный слезой...
... На небесах только и говорят, что о море
Как оно бесконечно прекрасно
О закате который они видели
О том как солнце погружаясь в волны стало алым как кровь
И почувствовали что море впитало энергию светила в себя
И солнце было укрощено
И огонь уже догорал в глубине...
На небе только и разговоров, что о море и о закате
Там говорят как чертовски здорово наблюдать за огромным огненным шаром, как он тает в волнах
И еле видимый свет словно отсвечи горит где-то в глубине...
Tînăra soroceancă Mihaela Ojog a mai înscris o victorie în palmaresul său-de data aceasta la concursul internaţional „Festival de la Corne D'or” Deuxiene prix, desfăşurat la Istambul, Turcia. Deşi Mihaela a fost cea mai tînără interpretă, concurînd cu semeni de ai săi din diferite ţări ale lumii cu academii muzicale în spate, sorocencei noastre nu i-a împiedicat să fascineze juriul festivalului. Vocea cristalină a Mihaelei a pătruns în inimile celor prezenţi la festival astfel că domnişoara Ojog a obţinul locul doi. Această victorie îi oferă prilejul de a ieşi în scenă şi la festivalul din Plovdiv şi dacă se va plasa printre cei mai buni şi acolo urmează să ia parte la Gala festivalului ce se va desfăşura chiar în Paris. Mihaela Ojoc este un genial amestec de energie şi sîrguinţă, talent şi frumuseţe, care ne reprezintă raionul la multe şi diverse concursuri naţionale şi internaţionale. Îi este caracteristic să obţiă victorii la marea majoritate a concursurilor la care a luat parte. Mihaela mărturiseşte că aceste succese le datorează în mare parte profesorilor ei Ludmila şi Valeriu Ceban, cărora le aduce cele mai adînci mulţumiri. Aceste deprinderi fiid aplicate în cumul cu talentul şi străduinţa Mihaelei dă rezultate îmbucurătoare. De fiecare dată la concursurile internaţionale, mai ales, fiecare concurent vine cu o echipă întreagă: regizor, coafor, stilist, etc., pe cînd Mihaea în spatele ei o are doar pe mama şi...înregistrarea video cu profesoara dragă Ludmila Ceban. Marea deosebire între Mihaela şi ceilalţi concurenţi este faptul că soroceanca noastră nu are emoţii în scenă. Secretul ni l-a dezvăluit chiar însăşi Mihaela, care ne-a mărturisit că de fecare dată cîntă cu plăcere şi, instruită de dna Ludmila, în scenă nu-i pasă decît de piesa pe care o interpretează. Astfel a fost şi la festivalul din Istambul, unde s-a prezentat cu „Immensite”, Celine Dion şi „Ioane,Ioane” (remix), Ion Suruceanu. Pe liîngă marea plăcere pe care po primeşte în scenă, Mihaela Ojog maie are un beneficiu de pe urma participării la concursuri: îşi face o groază de prieteni, cu care mai apoi discută prin NET şi adună o mulţime de propuneri de perspectivă.
